Un invatacel s-a dus o data la maestrul lui si l-a intrebat: Ce este viata, Maestre?

Maestrul a zambit si i-a raspuns: Aseaza-te si o sa-ti spun o istorioara:

“A fost o data un copil care traia intr-un sat. El era fericit acolo impreuna cu familia si prietenii sai. Se juca mai mereu si isi ajuta familia, inota si pescuia in lac, aduna lemne si ciuperci din padure, canta si dansa seara in jurul focului.

Prin satul lui treceau calatori care spuneau povesti despre alte locuri. Unii povesteau despre un loc minunat, cu totul extraordinar, care se afla mai departe, pe varful unui munte unde te simti foarte bine, te umple fericirea in fiecare clipa si nu exista nici urma de durere sau tristete. Cu fiecare poveste ascultata dorinta de merge in acel loc crestea in copil. Intr-o buna zi si-a dat seama ca e destul de mare si a hotarat sa plece sa caute locul cel minunat. A reusit sa-i convinga pe parinti ca va fi bine, si-a luat ramas bun de la familie, de la prieteni si de la locurile copilariei si a plecat pe drumul indicat de calatori.

Drumul nu era usor, trecea prin locuri putin umblate si prin hatisuri dese. Tanarul isi croia drum cu entuziasm, pentru el era o experienta interesanta si incitanta. A invatat sa-si faca adapost, sa se reincarce cu energie cand oboseala isi spunea cuvantul, sa-si gaseasca mancare si sa-si repare hainele. A intalnit alti oameni care cautatu acelasi loc si a mers cand cu unul, cand cu altul, caci drumul in mai multi este mai usor. Unii mergeau mai repede, altii se odihneau mai mult, altii auzisera despre alte drumuri si le urmau pe acelea, asa ca, mai devreme sau mai tarziu, se despartea de tovarasii sai de calatorie. Cand nu mai stia incotro sa o ia cauta calatori care fusesera in locul minunat pe care ii ruga sa-l indrepte in directia buna. Apoi o pornea din nou la drum.

In locurile prin care trecea intalnea oameni care il priveau cu interes. Multi il ajutau, cu un loc de dormit pentru o noapte, ceva de-ale gurii si o vorba buna. Il intrebau pe unde a fost si ascultau cu interes ce le spunea, iar el se simtea putin ca un calator din cei pe care ii ascultase si el in satul lui. Si-asa a inceput sa-i placa sa ajute oamenii pe care ii intalnea, dupa cum putea: unuia i-a reparat gardul, altuia i-a gasit capra ratacita prin padure, altuia i-a adus copilul care ramasese in casa cand raul a crescut si a inundat toata gospodaria. Parca facea calatoria aceasta pentru toti oamenii pe care ii intalnea, nu doar pentru el. Cand i se facea dor de casa ii cauta pe cei dragi in ochii celor pe care ii intalnea si fiecare femeie era mama lui, fiecare barbat tatal lui, fiecare copil fratele sau sora lui. Atunci inima i se incalzea si se umplea de recunostinta si iubire.

A mers multa vreme si urcat mult. Satele erau din ce in ce mai rare, cararea din ce in ce mai clara. Nu mai simtea oboseala, un sentiment de bucurie il purta inainte ca si cum ar fi plutit. La un moment dat a vazut un varf care stralucea si a stiut ca acolo trebuie sa ajunga si ca in curand va ajunge.”

Si ce s-a intamplat cand a ajuns? A intrebat discipolul.

S-a trezit. a raspuns maestrul zambind.